sursă foto: presasm.ro

Simona Pop reprezintă un nume greu în scrima românească și cea mondială. Ea a făcut parte din cea mai bună echipă de spadă din istoria României, o echipă care în aprilie 2016 ocupa primul loc în clasamentul Federației Internaționale de Scrimă, iar pe 11 august câștiga singura medalie de aur a României la Jocurile Olimpice de la Rio. Din echipă au mai făcut parte Ana Maria Popescu (ex. Brânză), Simona Gherman și Loredana Dinu. La Jocurile Olimpice, ele au trecut în sferturi de Statele Unite ale Americii, 24-23, au învins în semifinale Rusia, 45-31 și și-au adjudecat aur olimpic împotriva Chinei, 44-38. Pe lângă titlul olimpic, Simona mai are în palmares, printre altele, două medalii de aur la Campionatul European și un argint la Campionatul Mondial, toate la proba pe echipe. La nivel individual, aceasta a câștigat de două ori medalia de bronz la Campionatul European.

Am vrut să aflăm mai multe despre una dintre cele mai mari sportive pe care le-a avut România în ultimii ani, iar Simona a fost de acord să ne acorde un interviu.

Tudor Moisa: Când și unde te-ai apucat de scrimă?

Simona Pop: În Satu Mare, în orașul natal, în octombrie 1997.

T.M.: Ții minte prima competiție la care ai participat?

S.P.: Desigur. A fost un concurs organizat în Satu Mare, cu mare tradiție, Cupa 1 Decembrie. Nu țin minte foarte multe despre acel concurs, doar că atunci am primit pentru prima dată spada în mână și antrenorul, la sfârșitul concursului, a fost foarte mulțumit de evoluția mea.

T.M.: Când ai realizat că acesta este drumul pe care vrei să îl urmezi în viață?

S.P.: În aprilie 2008, când am devenit vicecampioană mondială de juniori.

T.M.: Având în vedere că ai terminat liceul la cel mai prestigios colegiu din Satu Mare, as vrea să știu cât de greu a fost să îmbini sportul cu educația?

S.P.: Sincer….nu mi s-a părut foarte greu la acel moment. Deși am lipsit foarte mult la ore, am reușit întotdeauna să recuperez si să fiu printre primii elevi în clasă. Îmi plăcea atât scrima cât și învățătura, le făceam cumva pe ambele din plăcere și era mai ușor așa.

T.M.: A fost vreun moment, la începutul carierei, în care ai fost aproape să renunți la scrimă?

S.P.: Au fost foarte multe momente. După ce am ajuns în 2010 în București, la CSA Steaua, la un moment dat, chiar glumeam că în fiecare seară mă las de scrimă și dimineața mă reapuc. Au fost niște momente grele, departe de casă, singură. Însă niciodată nu m-am gândit serios sa mă abat de la drumul meu.

T.M.: Te-ai gândit vreodată că o să ajungi să câștigi o medalie olimpică?

S.P.: Era un vis, un vis cumva impus de societate la un moment dat, că fiecare sportiv are visul de a ajunge la olimpiadă si de a câștiga o medalie. Însă sincer, nu am crezut că îl voi realiza vreodată. Am luat totul încet. Mă gândeam întotdeauna la următorul obiectiv si nu la ultimul.

T.M.: Care a fost sentimentul pe care l-ai avut atunci când ai știut că mergi la Jocurile Olimpice?

S.P.: Au fost niște sentimente amestecate. Eram mândră că am reușit cu colegele mele de echipă să calificăm echipa la Rio, eram speriată de ceea ce ne așteaptă acolo, eram nerăbdătoare si curioasă să văd cum se sfârșește povestea celei mai bune echipe de spadă feminin a României.

T.M.: Consideri că tu ai fost cea care „a cărat” echipa la Rio având în vedere că ai reușit 20 de tușe, din totalul de 45, în semifinala cu Rusia?

S.P.: Meciul cu Rusia a fost meciul meu, așa cum meciul cu America a fost meciul Anei Popescu-Brânză, iar meciul cu China a fost a Simonei Gherman.  Fără niciuna dintre noi nu am fi campioane olimpice, fiecare a „cărat” echipa când a fost nevoie, si mă bucur că am reușit și eu să îmi asum partea mea de „cărat”.

T.M.: Care a fost sentimentul pe care l-ai avut atunci când ai urcat pe prima treaptă a podiumului, cu medalia de aur la gât și ai auzit imnul României?

S.P.: Pe moment am avut un sentiment de euforie combinat cu epuizare completă. Știam că am realizat ceva măreț împreună, însă eram prea epuizată ca să simt cu adevărat ce am realizat pe moment.

T.M.: Care era relația ta cu Ana Maria Brânză?

S.P.: Ana a fost colega mea de cameră mulți ani la rând, am legat o prietenie foarte strânsă pentru care sunt recunoscătoare și în ziua de azi.

T.M.: Mai păstrezi legătura cu fostele coechipiere de la Rio?

S.P.: Cu Ana vorbesc regulat, cu Simona si Loredana mai puțin, însă la câteva luni schimbăm câteva mesaje. Deci nu s-a rupt de tot relația nici cu ele. Înainte de pandemie chiar ne vedeam anual, în luna august, cu prilejul „aniversării” medaliei de aur. Sper că din anul acesta să reluăm obiceiul.

T.M.: Crezi că direcția în care se îndreaptă scrima în România este una bună?

S.P.: Hmmm….în unele secții da. Au reușit să clădească o echipă nouă de antrenori, care deja au reușit să crească generații de tineri de perspectivă și care încep să confirme și în rândul seniorilor. Celelalte secții încă caută „rețeta”. Însă am încredere că și ei vor reuși.  

T.M.: Cum arată viața ta la 6 ani de când te-ai retras?

S.P.: Viața mea, în momentul de față, este una activă si zgomotoasă. După retragerea mea am născut trei copii, pe care îi cresc cu cea mai mare împlinire sufletească.

T.M.: Te-ai gândit vreodată să te reapuci de scrimă?

S.P.: După primul copil am avut un gând, însă după nașterea celui de al doilea gândul a dispărut și cred că nici nu mai eram în stare să revin după așa o pauză mare. 

T.M.: Care sunt planurile tale de viitor?

S.P.: Momentan mai am un an din creșterea copilului de care vreau să mă bucur. Pe urmă vedem unde are nevoie sportul sătmărean de mine și cu ce pot să ajut.

T.M.: Te-ai născut în ziua de Crăciun, ești cetățean de onoare al orașului Satu Mare, ești singura sătmăreancă campioană olimpică, ești căsătorită și ai trei copii, toate astea, și nu numai, la doar 34 de ani. Te-ai gândit să scrii o carte despre viața ta?

S.P.: Nu m-am gândit să scriu o carte. Mă consider un om simplu, care a avut un vis, a muncit pentru el, a visat, a depus sacrificii și soarta m-a „răsplătit” cu „norocul” de-a face parte din echipa de aur a spadei românești.