INTERVIU cu doi foști jucători ai Universității Cluj: „Când joci pentru „U” simți că faci parte din elita fotbalului!”

Tiberiu Csik (stânga) și Levente Paul (dreapta) reprezintă două nume grele ale fotbalului românesc, în Satu Mare având statutul de legende. Amândoi au jucat la Olimpia Satu Mare și Universitatea Cluj.

Pe lângă aceste două echipe de tradiție din Ardeal, Csik a mai jucat la echipe precum Poli Timișoara și Steaua, în timp ce Levente Paul a îmbrăcat, printre altele, tricoul echipelor maghiare Videoton și Mol Fehervar. În prezent, cei doi se află în staff-ul echipei CSM Satu Mare (CSM Olimpia Satu Mare este denumirea care urmează să fie folosită din sezonul următor). Echipa activează în liga a treia, fiind pe locul 2 în seria 10, cu șanse reale la promovare.

Cei doi foști jucători ai Universității Cluj au fost de acord să acorde un interviu amplu pentru sportulclujean.ro.

Tudor Moisa: Când și unde ati inceput fotbalul?

Levente Paul: În 1978, la Olimpia Satu Mare. Din 1978 până în 1988 am fost la Satu Mare. Aici am început fotbalul profesionist. După, m-am dus la Videoton, în Ungaria. În 1993 am ajuns la U și am jucat 2 sezoane, în prima divizie, la Cluj.

Tiberiu Csik: Eu am început puțin mai târziu decât Levi, prin 1980 și am rămas până în 1991 la Satu Mare. Pasul următor l-am făcut când m-am dus la Timișoara, după am ajuns la Steaua unde am petrecut mult timp. La U am jucat în sezonul 2005-2006. U avea o echipă bună atunci, o echipă cu pretenții de promovare, Leo Grozavu era antrenor. Din păcate nu s-a reușit atunci promovarea. A venit Adrian Falub peste un an și el a reușit să readucă echipa in prima divizie.

T.M.: Cum erau suporterii celor de la „U”? Erau la fel de fanatici ca și acum?

L. P.: Tot așa erau. „U” Cluj are unii dintre cei mai frumoși suporteri! Sunt fanatici, își iubesc clubul , dar în același timp au și pretenții mari, nu le place fotbalul mic. CFR nu o să ajungă niciodată la suporterii clujeni așa cum a ajuns „U”, chiar dacă alb-negrii nu evoluează acum la nivelul dorit de fani. Eu zic că Universitatea rămâne prima echipă din Cluj!

T. C.: Da, CFR e mai mult echipa Ardealului, nu a Clujului. Și când am mai fost la meciuri la CFR, erau multe mașini din alte județe din Ardeal, nu din Cluj. Asta si din prisma rezultatelor și din cauza adversarilor mari pe care îi întâlnește CFR. Eu m-am simțit foarte bine la Cluj când am fost, dar așa cum spune și Levi, există presiune și pretenții foarte mari. Nu doar de la suporteri, dar și din partea conducerii clubului și conducerii orașului, clubul fiind susținut de municipalitate. Dar eu nu am simțit această presiune pentru că m-am simțit foarte bine la „U”! Mereu când mă duc la Cluj îmi amintesc de momentele trăite atunci. Când joci pentru U simți că faci parte din elita fotbalului! Mă bucur că a venit Ioan Ovidiu Sabău antrenor. Când ești o emblemă a clubului, altfel pui problema și altfel antrenezi.

L.P.: Pui mai mult suflet!

T.C.: Da, clar! O sa facă performanță Sabău.

T.M.: Care a fost cel mai important meci în care ați jucat?

L.P.: Multe au fost, toate sunt importante. Toate au avut o semnificație pentru mine. Dacă stau bine să mă gândesc, a fost semifinala din Cupa României contra Bistriței, pe când evoluam la Cluj. Bineînțeles, meciurile contra Steaua și Dinamo nu se compară cu nimic. Lume multă, jocuri bune, noi aveam echipă bună, puteam sa emitem pretenții. Ca evoluție personală , aș putea zice că a fost meciul U Cluj-Brașov, când am câștigat cu 5-1 și am fost ales jucătorul etapei.

T.C.: Ca fotbalist; când ajungi la un anumit nivel, ai unele trăiri. E o trăire, e un stil de viață. Toată lumea vede doar partea bună, dar până să ajungi să faci carieră și să fie foarte bine din punct de vedere material e cale lungă. Eu zic că fotbalul în sine e o trăire. Ce am trăit noi pe teren și în vestiar nu cred că mai pot alții să trăiască în alte domenii. Ceea ce simți când sunt 5000, 10000, 20000 de oameni in tribune și ai și reușite și victorii și se bucură oamenii cu tine e de nedescris. De aia nu tare aș putea alege un meci mai important ca altul. Meciurile erau stilul meu de viață și mereu mă simțeam extraordinar, indiferent de adversar.

T.M.: Credeți că suporterii influențează desfășurarea unui meci? Atunci când ai 15000-20000 de oameni in spate, cât de mult se simte pe teren suportul lor?

L.P.: Sută la sută! Îți da un impuls!

T.C.: Dacă suporterii sunt cu tine!

L.P.: Si daca sunt împotriva ta! Auzi fiecare cuvânt, fiecare chestie care se striga din tribună.

T.M.: Amândoi ați jucat în campionatul maghiar. Care au fost cele mai mari diferențe, pe care le-ați observat între fotbalul românesc și cel maghiar?

L.P.: Diferențele pornesc de la infrastructură, ungurii mereu au fost mai bine pregătiți din punctul ăsta de vedere. Aveau terenuri de antrenament, financiar stăteau mai bine decât fotbalul românesc. Nu mă refer la Steaua, Dinamo sau Craiova, dar în Ungaria, echipele din prima și a doua ligă erau pregătite să facă performanță. Din punct de vedere tehnic și tactic nu erau superiori, jucătorii români sunt mai tehnici, ungurii sunt mai muncitori.

T.C.: Eu am fost în alta perioadă acolo, nu când a fost și Levi, ci la începutul anilor 2000. Ei atunci au început procesul acela de infrastructură. Au demolat toate stadioanele și au construit altele noi. Au făcut baze sportive, academii, iar în ziua de azi nu se poate face o comparație cu fotbalul maghiar, noi suntem mult în spate! Au ajuns cluburile din Ungaria să cumpere jucători din România, pe vremuri era invers! Au tot ce le trebuie pentru a face performanță și deja se vede, la națională în special. Dar, vorba lui Levente, jucătorii români sunt mai tehnici ,mai imprevizibili.  Ei au început un drum, ar fi cazul să începem și noi. Dacă nu la fiecare echipă, măcar în fiecare județ să se întâmple ceva, să se facă infrastructura și poate peste 10-15 ani urmează să avem și noi rezultate. De mondiale oricum nu se poate vorbi, maghiarii cu tot ce au făcut nu au reușit să se califice la un turneu final timp de 30 de ani! Au observat că este o problemă și că trebuie să facă ceva in direcția asta și în sfârșit au reușit să aibă rezultate și o sa aibă in continuare. La noi încă nu s-a ajuns la momentul 0, nu se face nimic în plus. Cât timp nu faci ceva, nu ai cum să ceri performanță. Copiii nu au terenuri și echipamente. Suntem în anul 2023 nu in 1978! Acum trebuie să oferi condiții!

T.M.: La Satu Mare cum arată situația centrelor de copii și juniori?

T.C.: Sunt multe echipe particulare, acesta cred că e un lucru bun. Până la urmă aceste echipe strâng copii și încep să îi formeze. Singura problemă e că de la vârsta de aproximativ 14 ani nu mai există competiții în care să joace, la nivel de județ. Copiii trebuie să urce o treaptă mare, să meargă la alte echipe și să joace în competiții organizate de federație. Există acum Academia Partium, finanțată de către guvernul maghiar, respectiv Școala Sportivă, care joacă în competițiile u15, u16, u17, u19 la nivel regional. Următorul nivel este CSM Satu Mare, care joacă în liga a treia. Baze sportive sunt Baza Dinamo și Bază Primavera.  Dar la câți copii sunt ar trebui să fie mult mai multe. Cum este situația la nivel de țară cam așa este și la noi!

T.M.: Dacă la Satu Mare ar fi aceeași rețetă ca cea de la Miercurea Ciuc sau Sfântu Gheorghe, cu sponsorizări masive ale guvernului maghiar, s-ar dezvolta fotbalul sătmărean?

L.P.: Ar fi o variantă. Dar nu înțeleg de ce trebuie să vina statul maghiar și nu putem noi! Din păcate, nu văd Federația Română să facă ceva.

T.M.: Vin ceva bani de la Federație sau Guvern?

L.P.: De 10 ani, aproape nimic. Nimic nimic! Cerințele sunt mari, dar nu există niciun ajutor. Dacă nu există o primărie sau un consiliu județean să te finanțeze noi nu putem ține o echipă. Nici măcar la nivel de județ nu putem ține o echipă. Nu e ok. Oricum, nu e ok ca primăria și consiliul județean sau local să fie singura sursă de venit a unui club. Fără oameni cu bani nu poți face performanță. În liga a doua, cred că 80-85% din echipe sunt sponsorizate din bani publici.

T.C.: În liga 1 oricum este avantajul banilor din televiziune. Dacă nu ar fi, nu știu ce s-ar întâmpla. Trebuie găsite soluții, dar vedem ce o să facă statul român. Oricum, și în alte țări investesc rușii și arabii. Există polemica aceasta, dacă e ok să facă investiții maghiarii în România. Dacă veneau arabii sau rușii, mai exista această polemică? Pentru noi, ca antrenori și cred că si pentru jucători, e important să se facă investiții indiferent de nu provin banii. Pe noi chiar nu ne interesează de unde vin banii! Și o persoană, când merge să se angajeze la o firmă, se uită ce condiții are, ce salar primește.

T.M.: Acum as vrea sa revin la cariera dumneavoastră de fotbaliști. Care a fost cel mai bun adversar pe care l-ați întâlnit?

T.C.: Eu, ca fundaș, am avut in față atacanți grei. Fiecare a avut specificul lui, m-am descurcat mereu. Acum, daca e să nominalizez aș putea să uit câțiva și nu aș vrea. Am avut mulți adversari care erau de un nivel extraordinar. Am jucat și împotriva generației de aur, fotbaliști din elita mondială.

L.P.: Eu respectam adversarii dar nu tare mă interesa cine erau. Eram preocupat de jocul meu, altceva nu mă interesa. Am jucat și eu cu generația de aur, am jucat cu nume mari și în Ungaria și în Austria. Nominal, nici eu nu aș putea. Au fost mulți adversari buni și mă bucură faptul acesta.

T.M.: Cum era ca om, dar și ca fotbalist, Daniel Prodan?

L.P.: Era senzație. Un prieten foarte bun, ținea atmosfera mereu când ne vedeam. Când jucam în liga a doua, țin minte și acum, era la duș si spunea „Gică Popescu în partea dreapta, Gică Hagi în partea stângă și cântăm imnul”. Deja de atunci spunea asta și peste un an a ajuns acolo. Din păcate, nu mai este printre noi.

T.C.: Am fost coleg cu el și mereu am fost și în relații personale cu familia Prodan. A ajuns unde a ajuns pentru că a avut o viziune. Ambiția era foarte mare. A avut și calitățile foarte bune de fundaș central, de aia a ajuns să joace la națională și la echipe importante. Ca om, mereu sărea în ajutor. Nu putea să zică nu! Într-un fel sau altul te ajuta, nu exista nu. Când venea acasă ne aduna. Era singurul care ne aduna. Eram toți împrăștiați și când venea acasă începea cu telefoane.

L.P.: Era o diferență uriașă între omul Prodan și fotbalistul Prodan. În teren nu avea mamă, nu avea tată. Nu îl interesa cine era, dar după meci dădea mâna , hai să povestim. Știu că am pățit-o de 2-3 ori cu el!

T.C.: S-a impus și la națională, avea un anumit caracter. A reușit să se integreze, un băiat din Satu Mare, în fața unor jucători care jucau de ceva timp la nivel mare. Calitativ și ca om și ca fotbalist! În echipele de azi nu văd jucători care să fie ca și el. Și sufletist și fotbalist și să fie și deștept. De aia a ajuns unde a ajuns.

T.M.: Școala de fotbal sătmăreană a dat nume mari: sunteti dumneavoastră, Daniel Prodan, Zoltan Ritli, Florin Gardoș și mulți alții. Cum vă explicați faptul că Olimpia , în perioada aceea, a avut o singură prezență, în prima ligă, în 30 de ani? Care a fost marea problemă?

L.P.: Cred că marea problemă a fost cea financiară. Nu cred că a avut Olimpia vreodată susținere financiară de nivelul primei ligi. Timpul a demonstrat că nu a fost o alegere bună să promoveze ultima dată. A fost o ambiție mare, de aia s-a promovat în 1998. Trebuia să se mai aștepte, să se construiască un nucleu de jucători, să se formeze o echipă cu care poți emite pretenții. Noi am promovat, au fost aduși jucători mulți și cred că a fost o greșeală. Nu doar atunci, ci și în anii 70. Orașul ar merita o echipă în prima ligă, dar suntem un oraș mic. Pentru noi liga a doua ar fi ceva extraordinar.Dar, repet, financiar nu putem emite pretenții de prima ligă.

T.C.: Și geografic suntem într-un fel marginalizați. Jucători au fost, în general au fost jucători cu o mare disciplină tactică. A fost ambiția, agresivitatea împotriva adversarilor când veneau la Satu Mare. Chiar după Prodan, au fost anumiți bani, dar a fost ceva de genul : hai să îi cheltuim cât mai repede. Când s-au terminat banii nu am mai reușit să menținem echipa. Nu a existat o strategie. Fă o strategie pe termen scurt, mediu și lung și atunci o să fie rezultate.

T.M.: Cum arată strategia acum la Satu Mare? Care sunt obiectivele echipei?

L.P.: Obiectivul a fost să terminăm în primele 4 și să ajungem în playoff. Deocamdată suntem în grafic, suntem pe locul doi. Nu avem obiectiv promovarea anul acesta. Obiectivul e să construim o echipă anul acesta și să atacăm promovarea la anul. Dacă reușim promovarea anul acesta, e bine venită. Dacă nu, atunci o să muncim și încercăm la anul. Dar obiectivul clar, pentru anul acesta, este intrarea în playoff.

T.C.: Nu vreau sa fiu negativist, dar sincer nu există o strategie concretă. În funcție de rezultate se creează strategia. În vară s-a investit mai mult, în jurul echipei s-au făcut îmbunătățiri, dar nu este o strategie calculată. însă da, trebuie să ajungem în playoff și în funcție de posibilități și dorințe o să vedem ce se poate. Dacă ești la promovare nu o să zici nu ligii a doua. Nu o să zicem că nu vrem sa promovăm sau să pierdem meciurile intenționat. Nu exista așa ceva! Totuși , la ce condiții am văzut că sunt în liga a doua, Satu Mare este superioară multor echipe. Presiune a fost să ajungem în playoff, dar nu există presiune legată de promovare. Am luat-o pas cu pas. Am promovat din liga a patra în liga a treia. Două sezoane ne-am menținut și acum avem obiectiv playoff-ul. Se fac pași mărunți, dar să vedem când și cum va fi pasul spre liga a doua.

T.M.: La CSM Satu Mare joacă și Mansour, un jucător cu o istorie bogată în fotbalul românesc la cel mai înalt nivel. Cum e sa îl antrenați?

L.P.: Este o plăcere! E profesionist, nu comentează, ceea ce poate sa facă face. Uneori ne dă si sfaturi. Dacă ar fi toți jucătorii ca el atunci ar fi super. Om de echipă, sufletist, nu contează cât joacă, el își aduce aportul.

T.C.: Are mulți ani de fotbal, în 2004 a venit in România. A învățat franceză, știe engleză, știe română. Cand cineva stie 3-4 limbi deja te pune pe gânduri. E un om inteligent. Fotbalistic, dacă ajungi să joci fotbal la 38 de ani în fotbalul de azi, fotbal în care se pune accent pe pregătire fizică, atunci e ceva extraordinar. Nu mai aleargă ca la 20 de ani, dar ar face fata și acum în liga a doua. Mă bucur că am reușit să îl aducem de la Șimleu.

L.P.: E un exemplu și pentru jucătorii mai tineri.

T.M.: Aveți vreun regret, fie că e vorba de cariera de jucător sau de cea de antrenor?

L.P.: Eu am un regret. În 1991 am ales Videoton în detrimentul Stelei. Acesta este un mare regret, ca jucător. Ca antrenor, nu sunt deocamdată la un nivel așa mare să am regrete.

T.C.: Nu am reușit să joc mai mult în străinătate la o echipă mare, am avut din păcate și o accidentare. Ca antrenor, vorba lui Levi, nu suntem la un nivel așa mare. Avem regrete de moment atunci când pierdem un meci.

T.M.: Munca sau talentul?

L.P.: 30% talentul și 70% munca. Fără muncă, mai ales în fotbalul de azi, nu ai nicio șansă. Poți să fi cât de talentat vrei, talentul se pierde fără muncă.

T.C.: În fotbalul de azi trebuie să fi pregătit din toate punctele de vedere, trebuie să ai de toate: și talent și muncă și seriozitate și caracter. De exemplu, Mansour are un caracter extraordinar, e serios, nu face probleme in echipă.

Tudor Moisa

Learn More →

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *